Picat în dragoste

Ne uităm ca mâța-n calendar și întotdeauna căutăm să găsim altceva dincolo de adevărul incomod.

„Ce e între noi?”
„Chimie, biologie, fizică. We fit.”

Dar a mințit. Nu e nicio chimie, biologie, fizică.
E doar geografie. Un început care a secat înainte să erupă și două suflete care nu vor curge niciodată în aceeași mare.
E literatură. Și speranțe pătimașe.
E desen. Și amintiri șterse de timp însingurat.
E muzică. Și cântece de dor, care au surzit în tăcerea așteptării.
E matematică. Și destine tangente, care și-au consumat întâlnirea.
E gramatică. Și condiționalul-optativ.
E doar religie. Și o iubire agnostică.
E sport. Și oboseala zilelor în care fugi de promisiunile primite.
E psihologie. Și subconștient conștient care refuză să accepte conștientizarea ignorării.
E informatică. Și coduri greșite într-un soft emoțional.
E filozofie. Și replici subtile, care îți zdruncină existența.
E logică. Și un viitor simplu, chinuitor de previzibil.
E deja istorie. Iar în istorie nu există „dacă”.



Desfrânare emoțională

A venit la mine trecut de miezul nopții. Aduse cu el și prăjitura mea preferată. Știa că pentru dulciuri nu există limită de oră și credea că asta mă va face să las garda jos, așa cum făcusem întotdeauna până acum, cu el. Nu am apucat decât să o gust, pentru că sărutările lui au început să cadă leneșe, apăsându-mi greoi pe gât, pe umeri, pe spate.

Acum împărțim aceeași țigară. Nu îmi place gustul de după și nici nu găsesc ceva senzual ori provocator în fumat. Dar acum vreau să îi arăt cât de mult m-am schimbat. Să mă conving pe mine de asta. Îmi doream să fiu alta. În plus, e un motiv de mă eschiva în a-i alinta corpul și orgoliul. Nu voiam să îi dau satisfacția unui orgasm sentimental.
Stau întinsă de-a lungul patului, un pic încolăcită. El  e culcat pe burta mea. Întotdeauna era uimit când avea senzația că aude o inimă cum bate acolo. Zicea că sunt fluturii lui. Și acum încă mai crede.
Nu știe că îi sugruma cu fiecare moment de așteptare. I-a omorât încet, la fiecare plecare.

Ne uităm ambii la tapetul cu imprimeuri, o imitare ieftină a lemnului, rămasă încă de la vechii locatari. Am vrut să o dau jos.  Dar îmi plăcea în zilele deprimante să ghicesc oameni și animale și să construiesc povești din liniile ondulate. Îmi mențineau vie iluzia că undeva, măcar pentru altcineva, respira o iubire.
Acum, nu mai e decât o hârtie veche, pe care nu-mi permit s-o schimb.

El începe să mă mângăie pe coapse, apoi urcă cu degetele aspre tot mai sus, până la burtă. Știa că acolo este singurul loc sensibil. Crede că voi chicoti, așa cum făceam de obicei. Îi arăt o ușoară iritare. Încearcă să se joace cu degetele mele moi, dar mă prefac a trage încă un fum din țigară. Nu știe că, de fapt, dacă mai înainte nu îmi crea nicio stare diferită, din seara în care a plecat el, fumatul mă agită.
El încă mai speră că totul e la fel. Credea că eu voi rămâne întotdeauna fata diferită de ceea ce avea el – cea care eram o relație ușoară, fără complicații.

Eu am fost întotdeauna apelul în așteptare. pentru că reușea să mă facă să mă simt importantă pentru el. Eram obișnuită să mă mulțumesc cu puțin. Nu cunoscusem pe nimeni pentru care să fiu de-ajuns. Când întâlnești același comportament mediocru din partea oamenilor, începi să crezi că asta este ceea ce meriți cu adevărat și că niciodată nu vei găsi mai mult, la nimeni. Așa că încercam să mă conving de faptul că este în regulă, că nu fac decât să trăiesc momentul, la rândul meu.
Cu mult timp în urmă, îmi dezbrăcasem sufletul în refugiul lui de promisiuni, dar îmi lăsasem visurile în holul de la intrare. Nu voiam să le uit pe undeva și să incomodeze viața lui de dincolo-de-mine.
Odată, m-a ascuns între scuze și m-a lăsat să îi privesc cum erau fericiți.

Acum nu mai e decât un joc. Acum el este apelul în așteptare. El este corpul frumos și gândirea simplă, fără complicații.

Eu niciodată nu am cunoscut pe cineva pentru care să fiu de-ajuns.

Iubește-mă tăcut și vorbește-mi în fapte

- Vreau să îți spun ceva, dar mi-e frică să nu zici că vorbesc aiurea.

– Atunci nu îmi spune nimic.

– De ce?

– Pentru că nu vreau.

– Dar știi ce vreau să îți spun?

– Da.

– Dar mă gândesc la asta deja de ceva timp…

– Nu, te rog, nu vreau să aud. Știu la te gândești și îmi ajunge.

– De ce? Oricine așteaptă să i se spună asta.

– Pentru că aduce vântul schimbării și teama despărțirii.

– Dar…

– Dar nu-mi da cuvinte care se risipesc. Vreau să văd, să ating, să simt.

Ceasornicarul

Cutreieram străzile și mă întrebam așa, una peste alta: de ce în acest oraș, cele mai multe localuri în care am fost, au atmosfera unei case/atelier/subsol/ cerdac vechi, dar dichisite puțin, le privești ca pe o artă modernă? Și îți plac.

Exact așa mi s-a blocat azi privirea în fața unei uși. „Ceasornicar”. Era îngustă, albastră și dărăpănată. Întredeschisă fiind, am putut zări niște scări timide ascunse în spatele ei. Și atunci m-a lovit: întotdeauna, când mă gândesc la ceasornicărie, îmi imaginez un bătrânel cu ochelari, într-o încăpere întunecată, luminată zgârcit doar de o lampă. Ține ceasul la vreo 4 centimetri distanță de ochelari, pentru a putea ghici fiecare rotiță.

Realitatea îmi juca însă o festă. Dincolo de geamul ușor transparent care dădea în stradă, am zărit o altă siluetă.
Tic-tac, tic-tac, stop!
M-am oprit năucă și sufletul a început să se holbeze la el. Nu prea mă pricep să ghicesc vârsta unei persoane, dar el era tipul de bărbat care arată tânăr chiar dacă ar avea și 50. Singurele trăsături pe care le puteam desluși erau părul negru, sprâncenele dese și modul în care își mușca buza de jos, absorbit de concentrare. Și mâinile. Da, avea mâinile înguste și degetele lungi. Ceasurile sunt ca inimile – fragile – trebuie să le atingi delicat, dacă vrei să le auzi bătăile. Era atât de preocupat de ceasul la care lucra, încât îl vedeam ca pe un Dumnezeu al timpului. Dacă m-ar fi rugat, i-aș fi dat Timpul meu să facă ce vrea cu el.

I-aș fi dat Timpul meu. Să desfacă și să drege, dar să mi-l sincronizeze cu sufletul.
Cum ar fi dacă inima ar avea și ea ace ca ceasornicul? Să le dau înainte și înapoi, numai să fie și ea în pas cu realitatea.
Cum ar fi dacă am avea echinocții și solstiții ale sufletului? Să avem un extra-timp pentru a trece peste eșecuri și momente în care să grăbim acele pentru a merge în același ritm cu alt Ceas?

Poate că și astea ar fi fost adevărate, dacă și eu eram acolo, dar nu în autobuz, așteptând la roșu. Poate că nu era decât o altă ușă îngustă, albastră și dărăpănată.  Nu știu dacă era un tânăr sau bătrân și doar un nume pe afiș.
„Ceasornicar”.
Și, totuși, Ceasul s-a oprit.

Curios, în acele câteva momente de liniște, unde s-a mai oprit un Ceas?

images (2)

hug-uri și iubăreli

Monica a propus un subiect, eu am acceptat provocarea.

1. Modelul „Friendzone”
Ea merge cu mâinile în buzunarele de la blugi, el flutură cu ele în aer.
El pare să o idolatrizeze, în timp ce povestește înflăcărat. Ea se uită în părți sau la oamenii din față. Și doar atunci când își dă seama că este urmărită de ochii curioșilor, se întoarce spre el și schițează un zâmbet. Minte frumos că o interesează ceea ce spune el.

2. Sub papuc
El o ține de braț.
Când nu ai nimic bun de spus, mai bine nu spui nimic. Așa că eu tac.

3. „Ne mozolim până ne topim”
Sunt la aceeași facultate sau pur și simplu trăiesc în același oraș. Locuiesc împreună sau camera ei de cămin a devenit și camera lui. Sunt împreună toată ziua-bună ziua, dar asta nu îi împiedică să se mozolească chiar și în timpul mesei, cu gura plină. Unii iau la modul propriu fraza „de la tine e mai gustos”.

4. „2 în 1”
Se țin de mijloc și merg ca 2 împiedicați. Nu le trece prin cap nici măcar pasul sincron.

5

5. Genul meu de „Aww”
Ei sunt cei mai buni prieteni. El o ia de umeri și o ține aproape. Simplu. Drăgăstos.
Sau o ține de mână. O învârte în piruete, pentru că existența lor în 2 e un dans continuu, și fredonează în minte aceleași note.

cute-couple-hug-love

Spune ce bei și îți spun cum trăiești

Mai mult decât oamenii optimiști, mie mi-s tare dragi oamenii care mă inspiră. Cu atât mai mult cu cât ei știu întotdeauna când trebuie să îți amintească de lucrurile bune.

Înainte de a veni în Statele Unite, mi-am zis că o să înviu blog-ul cu tot felul de chestii și istorioare care vor avea loc aici. Am creat și o categorie specială. Dar n-a fost să mă țin de cuvânt. Azi, Eliza m-a mustrat pentru asta, așa, drăguț, cum știe numai ea. Deci, am luat aminte și în cele câteva minute mai libere, am decis să pun inspirațiile de moment pe hârtie. Pe un șervețel de hârtie.

De puțin timp am început să lucrez în două locuri. În prima jumătate a zilei, încerc să ghicesc oamenii după felul în care arată casa lor.
În cealaltă jumătate, îi studiez după atitudine, comportament, comandă.

Azi, la restaurant, două domnișoare comandă șampanie. Chelnerița le întreabă ce sărbătoresc. Răspunsul a fost unul scurt, clar și cuprinzător: “Life.”
S-au răsfățat cu șampanie, pentru că nu au nevoie de motiv ca să se simtă speciale.
Au continuat cu vin. Că viața nu e întotdeauna spumă și bulbuci.
A urmat berea. Pentru că orice zi estivală de muncă merită o bere rece.
Apa de la sfârșit a fost perfectă. Pentru că viața nu a fost savurată, dacă nu se lasă cu mahmureală.

De ce sunt cool Moldova și România?

De câteva luni încoace, aproape zilnic, sunt întrebată de unde sunt. Din anumite considerente, uneori spun că sunt din Moldova, iar alteori –  din România. Dar, oricum, ambele îmi sunt acasă.

O dată am încercat să explic unde e Moldova și am ajuns la o înțelegere doar când am pomenit de Ucraina.
De vreo 2-3 ori oamenii auziseră de România, pentru că aveau prieteni din Moldova.
Altă dată, știau câteva zone renumite din România, printre care și Transilvania lui Dracula. Cum fără asta?

În restul cazurilor, reacția e aceeași pentru ambele răspunsuri: “Oh, cool!” Și de fiecare dată mă întreb dacă are habar despre ce vorbesc eu, dacă e cool pentru că vin dintr-o sălbăticie necunoscută sau pentru că știe că e o regiune frumoasă.

Dar nu e frumos să întreb, așa că rămân cu întrebarea.

New York-ul meu

Deși e mai greu cu oamenii, locurile noi le simt mereu acasă.
Ieri am părăsit New York-ul. Era orașul meu numărul 1 pe lista de vizitat. Dacă ar fi existat una.
După 8 ore de drum, am ajuns acolo. Brusc, devenisem o parte din el – mică și copleșită. Times Square a fost prima destinație. Recunosc că am rămas un pic dezamăgită de imaginea nocturnă. Grămezile cu saci de gunoi nu erau cea mai bună priveliște pentru prima impresia. Dar a avut grijă să o schimbe spre dimineață.

În următoarele două zile, m-am plimbat într-o bucățică din Central Park, am mers cu metroul, am văzut întregul Empire State Building doar de la distanță și doar ușa de la intrare; am salutat Statuia Libertății de pe celălalt mal al insulei și am cutreierat Times Square pe timp de noapte și de zi. Deci nu am apucat să văd tot ceea ce ar fi trebuit să viziteze un turist în 2 zile.

Totuși, eu am înțeles că, dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, obiectele turistice renumite nu sunt singura variantă.
● New York-ul meu a fost altfel. Times Square era mai agitat și mai murdar noaptea decât ziua.
● Chioșcurile ambulante cu hot-dog.
● Magazinele de cadouri cu I <3 NY sunt fără număr și fără număr sunt aceleași produse în fiecare. Dacă ai răbdare, găsești oferte de cărți poștale de la 10buc./1$ până la 30buc/1$. Cu 1,99$ sau 4,99$ poți achiziționa tablouri ilustrând NY sau cele mai faimoase vedete ale timpului.
● Artiștii caricaturiști se laudă că îți pot face portretul perfect în 2 minute, cu doar 5$.
● Senzaționali mi se par tipii care pictează peisaje superbe cu spray-uri.
● Clădirile gigantice creează senzația unui labirint închis nu doar în lateral. Cele mai multe dintre ele sunt imposibil de capturat cu ochiul digital.
● Am stat în trafic și am întârziat la feribotul spre Statuia Libertății și autobuzul spre casă. Dacă aș trăi acolo probabil aș întârzia și la serviciu în fiecare zi.
● Și oamenii. Grăbiți, alerți, preocupați. Aici e cel mai ușor să faci diferența între localnici și turiști.

Eu nu regret că nu am urmat traseul tradițional. Pentru mine ar fi fost ca atunci când mergi într-o țară străină și din prima zi începi să mănânci doar mâncare de acasă, să îți petreci timpul doar cu persoane de acasă și să vorbești în limba de acasă. Pentru asta nu trebuie să treci oceanul.
New York-ul înseamnă să te rătăcești în Central Park, să devii parte din nebunia din Times Square și să fii atent la detaliile cotidiene.
Din stradă.

Scrisoare fratelui mai mare

Pub sau cămin, sau sală de conferințe, sau magazin.
Studenți.
Momentul când se face cunoștință și fiecare se prezintă:
Elena, Maria, Vasilică, Veruța…”
Și întotdeauna este o voce care precizează: „Sora lui Mircea (/Iurcu)”
Apoi se continuă numărătoarea „Ion, Alina, Dima…”

Cam așa decurgeau cele mai multe introduceri, mai ales în primul an în care m-am mutat în Suceava. Când am venit la Cluj, îmi lipsea asta. Până la un moment dat, când s-a întâmplat.

Mulți părinți postează tot felul de filmulețe cu odraslele lor care pronunță primele cuvinte. Cei mai mândri sunt, desigur, părinții „vizați” – mama sau tata, în particular.
Am mai auzit de la prieteni că primul lor cuvânt a fost carne sau apă.
Primul meu cuvânt a fost „badea”. Mama îmi spune că era aproape imposibil să fie altfel, pentru că auzeam mereu badea în sus și badea în jos. Eu știu că am fost copilul mai cocolit, pentru că eram mai mică și sunt fetiță. În același timp, părinții întotdeauna l-au educat pe fratele meu că trebuie să aibă grijă de mine, în orice privință.
Asta a și făcut – întotdeauna, în orice privință.

La grădiniță, el era cel care venea la sala mea, pentru ca să-mi dea chifla lui. Chiar dacă primeam ambii la fel. „Eu vreau să-i dau de la mine”, îmi povestea mama despre el, când era prins în fața ușii. Tot el venea s-o ia pe Veruța lui afară, chiar dacă educatoarele îi spuneau că ea oricum o să iasă cu grupa ei. „Eu vreau s-o iau cu mine!”
Tot el era cel care întotdeauna își asuma vina pentru trăsnăile surorii mai mici.

Eu am înțeles că niciodată nu trebuie să lași pe nimeni să te convingă de faptul că fratele e frate, dar când vine vorba de viața personală, fiecare își vede de ale lui. Îmi cer scuze, că eu uneori am cedat.
Atunci când completezi un formular și trebuie să indici o persoană de contact în caz de urgență, El apare primul nume.
Câteodată, mă rățoiesc la dânsul. Apoi, mă simt egoistă și mi-e ciudă pe mine.
Eu mă bucur atunci când oamenii îmi spun că eu seamăn cu fratele meu. Mai ales atunci când nu se referă doar la trăsăturile fizice.

El îmi dă întotdeauna cadoul potrivit, dacă nu chiar cel mai bun, până și atunci când îl ghicește. El a reușit să îmi îndeplinească 2 cele mai mari visuri ale mele. Chiar dacă voi avea ocazia să repet aceste experiențe, el întotdeauna o să fie cel care mi-a dăruit primul zbor cu avionul și m-a dus în New York. Pur și simplu. Pentru că sunt sora mai mică.

În imaginile de mai jos se vede clar cum el are grijă ca eu să nu o iau hăisa.
Se pare că se întâmpla des.
Noi am crescut mai măricei. Avem puține poze împreună.
Dar obiceiurile au rămas aceleași.

Despre cum se instaurează stereotipurile și rasismul în conștiințele tolerante

Eu n-am nimic cu oamenii. Dacă mă și deranjează ceva, cu siguranță e ceva ce depinde de ei și sunt în stare să schimbe. Dar nu vor. Din ignoranță.

Dar nu poți să schimbi naționalitatea unui om, culoarea pielii, familia din care provine sau limba pe care o vorbește. Tot așa eu n-am nimic cu rromii. Dacă ei merg liniștiți pe drum, și eu merg liniștită. Dacă ei se uită chiorâș la mine, și eu adopt starea de alertă, ca pentru oricare altă specie de om.

Azi am fost să îmi iau pașaportul românesc nou-nouț. (Da, de azi sunt româncă mai oficial decât ieri.) După ce doamna de la ghișeu mi-a inspectat buletinul pe o parte și pe alta – „Mă uit și eu, că nu am mai văzut niciodată”, se scuză ea, cumva, zâmbind –  ies încântată. În fața clădirii, stă pe o bancă un cuplu de adulți rromi. Ea striga ceva panicată, despre valabilitatea unei chitanțe. N-are decât să strige, dacă așa îi e vorba. Mă îndrept spre poartă, când intră grăbit un puști de vreo 13 ani (?).

– Mă ajuți, te rog, cu un număr de telefon?
– Ce fel de număr?
– Să sun un minut.
– Da.
– Formează tu numărul: 0744 6…

În timp ce tastam numărul, am început dezbaterile interne. „E rrom. Dacă e vreo șmecherie ca să fugă cu telefonul? Dar e drăguț, curățel și aranjat. Dapoi câți puști șmecheri nu arată bine? Să îi zic că, de fapt, mă grăbesc? Sau că mi-am dat seama că nu am minute? O să fiu nesimțită, dacă mă înșel în privința lui. Îmi amintesc o imagine de pe Pinterest în care se zicea că, dacă vrei să verifici veridicitatea unui număr de telefon, repetă-i-l încă o dată cu o cifră greșită. Dacă se prinde, e totul corect.

Eu niciodată nu am înțeles oamenii care descriau cum gânduri de 10 minute le vedeau în câteva secunde. Cam 4 secunde mi-au luat astea.

– Deci, 0746 6…
– Nu, nu, e greșit. Dă-mi să formez eu.
Îi dau. Mă panichez și mai tare. Acum e acum. Deja mă și vedeam alergând după el.
Formează. Apelează. Mă tot privește în ochi insistent.
– Cât ai dat pe el? întreabă el zâmbind.
– Nu contează, schițez și eu un zâmbet, încercând să par calmă și indiferentă. „Vrea să știe cât să ceară pe el, când îl vinde?”
– Alo, tanti X, mama vă roagă să o sunați acum.
Se uită în direcția cuplului de pe bancă și închide.
– Acum dă-i telefonul domnișoarei. Și ce trebuie să spui? se rățoiește maică-sa pe același ton ridicat.
– Mulțumesc.
– Cu plăcere.

Mi-am luat telefonul și am ieșit pe poartă rușinată. Mi-a fost rușine de gândurile mele, dar eram ușurată (culmea) că nu l-am refuzat – Și eu – cu o scuză ieftină, dar dureroasă.

Atunci când auzi constant, de la oamenii care trăiesc în aceeași comunitate cu populația rromă, că toți sunt hoți, inconștient începi să crezi. Când toți moldovenii pe care i-ai întâlnit în viața ta au fost 4 la număr și toți foloseau rusisme, iar unul chiar era pro-rus, ți se formează ideea unui popor pro-rus. Atunci când titlurile din presa străină încep cu „Un român a furat/ucis/ agresat…”, impune în conștiința populației ura pentru români. Dacă rușii de pe teritoriul unui teritoriu independent nu îi respectă limba și tradițiile, automat trebuie să urăști toată națiunea și cultura rusă, care este, de fapt, superbă.