Picat în dragoste

Ne uităm ca mâța-n calendar și întotdeauna căutăm să găsim altceva dincolo de adevărul incomod.

„Ce e între noi?”
„Chimie, biologie, fizică. We fit.”

Dar a mințit. Nu e nicio chimie, biologie, fizică.
E doar geografie. Un început care a secat înainte să erupă și două suflete care nu vor curge niciodată în aceeași mare.
E literatură. Și speranțe pătimașe.
E desen. Și amintiri șterse de timp însingurat.
E muzică. Și cântece de dor, care au surzit în tăcerea așteptării.
E matematică. Și destine tangente, care și-au consumat întâlnirea.
E gramatică. Și condiționalul-optativ.
E doar religie. Și o iubire agnostică.
E sport. Și oboseala zilelor în care fugi de promisiuni.
E psihologie. Și subconștientul conștient care nu consimte să accepte conștientizarea ignorării.
E informatică. Și coduri greșite într-un soft emoțional.
E filozofie. Și replici subtile, care îți zdruncină existența.
E logică. Și un adevăr absolut, chinuitor de previzibil.
E deja istorie. Iar în istorie nu există „dacă”.



Continue Reading

Desfrânare emoțională

A venit la mine trecut de miezul nopții. Aduse cu el și prăjitura mea preferată. Știa că pentru dulciuri nu există limită de oră și credea că asta mă va face să las garda jos, așa cum făcusem întotdeauna până acum, cu el. Nu am apucat decât să o gust, pentru că sărutările lui au început să cadă leneșe, apăsându-mi greoi pe gât, pe umeri, pe spate.

Acum împărțim aceeași țigară. Nu îmi place gustul de după și nici nu găsesc ceva senzual ori provocator în fumat. Dar acum vreau să îi arăt cât de mult m-am schimbat. Să MĂ conving că m-am schimbat. Îmi doream să fiu alta. În plus, e un motiv de a mă eschiva în a-i alinta corpul și orgoliul. Nu voiam să îi dau satisfacția unui orgasm sentimental.
Stau întinsă de-a lungul patului, un pic încolăcită. El  e culcat pe burta mea. Întotdeauna era uimit când avea senzația că aude o inimă cum bate acolo. Zicea că sunt fluturii lui. Și acum încă mai crede.
Nu știe că îi sugruma cu fiecare moment de așteptare. I-a omorât încet, la fiecare plecare.

Ne uităm ambii la tapetul cu imprimeuri, o imitare ieftină a lemnului, rămasă încă de la vechii locatari. Am vrut să o dau jos.  Dar îmi plăcea în zilele deprimante să ghicesc oameni și animale și să construiesc povești din liniile ondulate. Îmi mențineau vie iluzia că undeva, măcar pentru altcineva, respira o iubire.
Acum, nu mai e decât o hârtie veche, pe care nu-mi permit s-o schimb.

El începe să mă mângăie pe coapse, apoi urcă cu degetele aspre tot mai sus, până la burtă. Știa că acolo este singurul loc sensibil. Crede că voi chicoti, așa cum făceam de obicei. Îi arăt o ușoară iritare. Încearcă să se joace cu degetele mele moi, dar mă prefac a trage încă un fum din țigară. Nu știe că, de fapt, dacă mai înainte nu îmi crea nicio stare diferită, din seara în care a plecat el, fumatul mă agită.
El încă mai speră că totul e la fel. Credea că eu voi rămâne întotdeauna fata diferită de ceea ce avea el – cea care eram o relație ușoară, fără complicații.

Eu am fost întotdeauna apelul în așteptare. pentru că reușea să mă facă să mă simt importantă pentru el. Eram obișnuită să mă mulțumesc cu puțin. Nu cunoscusem pe nimeni pentru care să fiu de-ajuns. Când întâlnești același comportament mediocru din partea oamenilor, începi să crezi că asta este ceea ce meriți cu adevărat și că niciodată nu vei găsi mai mult, la nimeni. Așa că încercam să mă conving de faptul că este în regulă, că nu fac decât să trăiesc momentul, la rândul meu.
Cu mult timp în urmă, îmi dezbrăcasem sufletul în refugiul lui de promisiuni, dar îmi lăsasem visurile în holul de la intrare. Nu voiam să le uit pe undeva și să incomodeze viața lui de dincolo-de-mine.
Odată, m-a ascuns între scuze și m-a lăsat să îi privesc cum erau fericiți.

Acum nu mai e decât un joc. Acum el este apelul în așteptare. El este corpul frumos și gândirea simplă, fără complicații.

Eu niciodată nu am cunoscut pe cineva pentru care să fiu de-ajuns.

Continue Reading

Iubește-mă tăcut și vorbește-mi în fapte

– Vreau să îți spun ceva, dar mi-e frică să nu zici că vorbesc aiurea.

– Atunci nu îmi spune nimic.

– De ce?

– Pentru că nu vreau.

– Dar știi ce vreau să îți spun?

– Da.

– Dar mă gândesc la asta deja de ceva timp…

– Nu, te rog, nu vreau să aud. Știu la te gândești și îmi ajunge.

– De ce? Oricine așteaptă să i se spună asta.

– Pentru că aduce vântul schimbării și teama despărțirii.

– Dar…

– Dar nu-mi da cuvinte care se risipesc. Vreau să văd, să ating, să simt.

Continue Reading

Ceasornicarul

Cutreieram străzile și mă întrebam așa, una peste alta: de ce în acest oraș, cele mai multe localuri în care am fost, au atmosfera unei case/atelier/subsol/ cerdac vechi, dar dichisite puțin, le privești ca pe o artă modernă? Și îți plac.

Exact așa mi s-a blocat azi privirea în fața unei uși. „Ceasornicar”. Era îngustă, albastră și dărăpănată. Întredeschisă fiind, am putut zări niște scări timide ascunse în spatele ei. Și atunci m-a lovit: întotdeauna, când mă gândesc la ceasornicărie, îmi imaginez un bătrânel cu ochelari, într-o încăpere întunecată, luminată zgârcit doar de o lampă. Ține ceasul la vreo 4 centimetri distanță de ochelari, pentru a putea ghici fiecare rotiță.

Realitatea îmi juca însă o festă. Dincolo de geamul ușor transparent care dădea în stradă, am zărit o altă siluetă.
Tic-tac, tic-tac, stop!
M-am oprit năucă și sufletul a început să se holbeze la el. Nu prea mă pricep să ghicesc vârsta unei persoane, dar el era tipul de bărbat care arată tânăr chiar dacă ar avea și 50. Singurele trăsături pe care le puteam desluși erau părul negru, sprâncenele dese și modul în care își mușca buza de jos, absorbit de concentrare. Și mâinile. Da, avea mâinile înguste și degetele lungi. Ceasurile sunt ca inimile – fragile – trebuie să le atingi delicat, dacă vrei să le auzi bătăile. Era atât de preocupat de ceasul la care lucra, încât îl vedeam ca pe un Dumnezeu al timpului. Dacă m-ar fi rugat, i-aș fi dat Timpul meu să facă ce vrea cu el.

I-aș fi dat Timpul meu. Să desfacă și să drege, dar să mi-l sincronizeze cu sufletul.
Cum ar fi dacă inima ar avea și ea ace ca ceasornicul? Să le dau înainte și înapoi, numai să fie și ea în pas cu realitatea.
Cum ar fi dacă am avea echinocții și solstiții ale sufletului? Să avem un extra-timp pentru a trece peste eșecuri și momente în care să grăbim acele pentru a merge în același ritm cu alt Ceas?

Poate că și astea ar fi fost adevărate, dacă și eu eram acolo, dar nu în autobuz, așteptând la roșu. Poate că nu era decât o altă ușă îngustă, albastră și dărăpănată.  Nu știu dacă era un tânăr sau bătrân și doar un nume pe afiș.
„Ceasornicar”.
Și, totuși, Ceasul s-a oprit.

Curios, în acele câteva momente de liniște, unde s-a mai oprit un Ceas?

images (2)

Continue Reading

hug-uri și iubăreli

Monica a propus un subiect, eu am acceptat provocarea.

1. Modelul „Friendzone”
Ea merge cu mâinile în buzunarele de la blugi, el flutură cu ele în aer.
El pare să o idolatrizeze, în timp ce povestește înflăcărat. Ea se uită în părți sau la oamenii din față. Și doar atunci când își dă seama că este urmărită de ochii curioșilor, se întoarce spre el și schițează un zâmbet. Minte frumos că o interesează ceea ce spune el.

2. Sub papuc
El o ține de braț.
Când nu ai nimic bun de spus, mai bine nu spui nimic. Așa că eu tac.

3. „Ne mozolim până ne topim”
Sunt la aceeași facultate sau pur și simplu trăiesc în același oraș. Locuiesc împreună sau camera ei de cămin a devenit și camera lui. Sunt împreună toată ziua-bună ziua, dar asta nu îi împiedică să se mozolească chiar și în timpul mesei, cu gura plină. Unii iau la modul propriu fraza „de la tine e mai gustos”.

4. „2 în 1”
Se țin de mijloc și merg ca 2 împiedicați. Nu le trece prin cap nici măcar pasul sincron.

5

5. Genul meu de „Aww”
Ei sunt cei mai buni prieteni. El o ia de umeri și o ține aproape. Simplu. Drăgăstos.
Sau o ține de mână. O învârte în piruete, pentru că existența lor în 2 e un dans continuu, și fredonează în minte aceleași note.

cute-couple-hug-love

Continue Reading