… Din toate punctele de vedere.

Întotdeauna, în viața mea au existat persoane speciale. Oameni dragi, care au știut să citească dincolo de aparențe și să te încurajeze. Importanți nu sunt doar prietenii care trebuie să te susțină la bine și la greu sau familia, care oricum, în orice împrejurare, va fi de partea ta. Importanți nu sunt doar acei oameni de la care înveți ce nu trebuie să faci. Importanți sunt acei oameni care te motivează, care îți dau aripi și te încurajează să-ți iei avânt. Oameni care îți descoperă adevăratele dorințe și aptitudini și te conving să nu renunți niciodată la ele.

Ea, unul dintre acești oameni importanți, a intrat în viața mea în luna noiembrie a anului trecut, iar în această jumătate de an a reușit să fie mai mult decât redactor șef și coordonator de proiect. Din diferite motive, eziți să apelezi pentru tot felul de chestioare nesemnificative, dar totuși, încrederea că oricând ai avea nevoie de ajutor ți-l va acorda, este ceea ce o face specială.
Pentru că, repet, reușește să vadă care sunt punctele mai mult și mai puțin forte în anumite domenii, întotdeauna vine cu sugestii și propuneri care să le dezvolte.
Pentru că la Ea, nici critica nu mai sună a critică.
Pentru că întotdeauna e creativă și plină de energie.
Pentru că, de cele mai multe ori, găsește soluții de aplicare pentru orice idee.
Pentru că habar n-am cum face asta, dar o mare parte din succesul Blogunteer-ului se datorează implicării Ei.
Pentru că are un entuziasm molipsitor.
Pentru că uneori are mai multă încredere în ideea ta, decât ai tu însuți.
Pentru că după câteva replici, te face să te simți vinovată măcar și pentru simplul fapt că te-ai gândit să renunți la visul tău.
Pentru că emană optimism, căldură, energie și inspirație.
Pentru că mă bucur că am avut ocazia s-o întâlnesc și pentru că azi este ziua ei, îi spun un mare, frumos, sănătos, voios și mereu îndrăgostit La Mulți Ani, Eliza!

Anul trecut, în ziua asta, scriam despre asta. Ca să mențin tradiția, urmează un articol special. Azi, 17 aprilie, ora 23:50 (Întotdeauna o să mă laud cu asta, nu știu de ce, dar îmi place), eu am împlinit 19 ani. Cu toate acestea, eu prefer ca anul acesta să fie 18+1, în loc de 19. De ce? Pentru că my heart is (still) both, drunk and a kid. Pentru că îmi place să mă laud că am aproape deja 19 și sunt mare, dar de fapt mă simt de 18+.

De azi într-un an, îmi schimb prefixul. La anul o să anunț că mi-am schimbat prefixul, iar peste 2 ani o să povestesc despre cum a fost un an cu alt prefix. Iar în caz că nu v-ați dat seama, acesta este un spam-introduction.

Mi-am propus să fac o listă cu 19 „vreau”-uri, dar apoi mi-am dat seama că dorințele nu se spun. Pe urmă, m-am gândit că ar fi mai bine să menționez 19 lucruri pe care am reușit să le fac în ultimul an din viața mea, apoi istorioare amuzante… Hiuh, prea multe…

Pentru cine nu știe povestea cu 23:50. Eu sunt născută pe 17 aprilie, la ora 23:50, dar pentru că actele erau gata la 12:10, am fost trecută pe 18 aprilie. În ultima perioadă, am observat că numărul 23 mă urmărea peste tot. Devenise chiar a little bit creepy. Azi, am realizat: 23 e numărul meu norocos. El nu m-a lăsat când m-am născut și se ține de mine toată viața. De fapt, multe lucruri bune se leagă de numărul 23, așa că de azi, el o să fie numărul meu norocos. După 17 și 18, desigur.

Trebuia să fie un post scurt și la subiect, dar tot apar și apar alte cuvinte.
Conform tradiției, trebuie să vorbesc despre mine. Măcar un pic. Până pe la 90 poate reușiți să mă cunoașteți destul de mult. Dar nu în totalitate.
Deci, nu mă pot hotărî ce-mi place mai mult: să scriu sau să vorbesc. Când obosesc să vorbesc, scriu aici. Până nu m-am răzgândit iar, vreau să devin jurnalistă. Vreau să călătoresc, să trăiesc senzaţii tari şi să descopăr poveşti interesante. My heart is both, drunk and a kid, as I already said. Sunt optimistă şi realistă, dar în acelaşi timp sensibilă şi uşor de entuziasmat. Îmi place să dau o explicaţie raţională despre cum funcţionează anumite lucruri. Deşi sunt perfecţionistă şi autonomă, învăţ ce înseamnă spiritul de echipă.
Nu întotdeauna e de bine, dar pentru mine, ce este nou, este mai bun.

În anul care a trecut, am primit de la fratele meu, drept cadou, un iPhonel, pe care toată lumea îl adoră, chiar și unii dintre cei cu iPhonel 4s (pe care eu o să-l ador când o să apară iPhone 5 .
Pe 29 iulie, eu cu blogulețul am făcut 2 anișori de când ne suportăm la bine și la greu, iar acesta este, oficial, al 100-lea articol și am aprobat, la fel de oficial, 100 de comentarii.
Anul trecut, m-am despărțit și m-am împăcat sufletește cu fantomele trecutului.
Am devenit membru Blogunteer (http://blogunteer.ro/), iar mai apoi și voluntar la Salvați Copiii Filiala Suceava.
M-am îndrăgostit (a se face diferența între dragoste și îndrăgosteală).
Capul meu a fost fulgerat de multe idei revoluționare, pentru mine.
De data asta, am râs mai mult și am băut mai puțin.
Am fost rea. Și mi-a plăcut. Cred că o să mai repet.
De ziua mea, am primit cadoul cel mai bun: un Amazon Kindle. From now, I’ll be more sexy and I know it for sure!
Am împlinit 19 ani. Adică încă 1 la cei 18.

Îmi cer scuze de la celelalte lucruri pe care nu le-am menționat. Să știți că toate ați fost importante pentru mine. Vă pup : ))

Mulțumesc!

Să recunoaștem, e o poză care îți face din ochi și nu poți să n-o pui.

Poftim și un cântecel mai decent. Happy Birthday

„Nu este vorba că nu aș fi bucuroasă să te văd, doar că nu reușesc să îți duc dorul”. Deși sună ironic, nu este.
Eu vreau să-mi fie dor. Mie îmi place să-mi fie dor. Mai ales atunci când, în ultima perioadă, relațiile nu erau în cea mai bună stare, simțeam nevoia de o pauză. Să nu mă preseze nimeni, să nu-mi spună nimeni cât de mult m-am schimb and what a bitch I became. Aveam nevoie de puțin timp pentru mine. Timp în care nu trebuia mereu să-mi programez zeci de activități într-o zi, să fac eforturi ca să le reușesc pe toate, iar la sfârșitul zilei să verific dacă toată lumea e satisfăcută.
Vroiam să redevin bună, pentru că așa sunt eu, nu pentru că cineva mi-a spus că m-am schimbat. Vroiam să-mi amintesc de ce unele persoane îmi sunt dragi. Să vreau să le îmbrățișez, să chicotim, să spunem povești și alte prostioare. Simțeam nevoia să VREAU, nu s-o fac de ochii lumii. Vroiam să mă simt iar bucățica lipsă, nu cea în plus.
Pentru cel puțin un an înainte, totul trebuie să fie SENZAȚIONAL.

Azi, răscolind într-o cutie cu tot felul de chestioare, am dat peste 2 carneţele, pe care le-am ţinut pe post de jurnal, când am fost la tabăra Mioriţa. Iată cum arăta ceea ce făceam noi atunci, acolo, prin ochii unei copiliţe fără minte.
P.S. vineri 13 poate fi la fel de însorită şi de amuzantă ca oricare altă vineri sau alt 13
P.P.S. Pentru a savura deliciul celor ce urmează, cum se cuvine, nu voi oferi nicio explicaţie în paranteze.

Poftim!

30 iulie, 2005.
Am venit la tabără cu mămica, fratele, Saşa şi mama lui.

2 august.
D. Stela strigă la fiecare pas, dar D. Natalia este bună. Toţi au vărsat de la banană. În fiecare zi trebuie să spălăm podeaua. Noi trăim pe etajul I, dar băieţii trăiesc sus şi bat în pod în fiecare zi. Pe Nicoleta o doare inima şi toţi au început să vorbească despre creier, inimă şi moarte. Ieri am fost la pădure şi eu căutam ceva interesant. După ce am venit înapoi, eu m-am dus iarăşi în pădure, singură, şi m-am rătăcit, dar am venit înapoi. Noi am luat locul I la concursul “Minunăţiile pădurii”. Vin băieţii şi încep să urle. Am fost la rug, a fost foarte cald. Vîhodeţ a găsit o padrugă, dar Volovei nu vrea să spună cine.

3 august.
Am aflat cine e padruga lui, este Maşa. Azi am fost la muzeu, am luat o frunză şi o coajă din copacul care îndeplineşte o dorinţă. Azi o să fie concursul “Cel mai… Cea mai…”. Sanda o căta pe dracu cînd i-o spus lui Saşa “Piciu”. El însă nu s-a lăsat şi i-a zis “Chibrit”. De la asta a început o luptă crîncenă, dar a intervenit D. Natalia şi Sanda de-acum se barzoia, deoarece D. Natalia o apăra. Mi-a trecut ulciorul cela care mă făcea urîtă. Xiuşa mi-a scris o dedicaţie ca pentru cea mai bună prietenă a ei. Şi încă pentru cei mai zgomotoşi băieţi. D-na Svetlana cînd a auzit, a început a striga la băieţi şi ei la rîndul lor la noi.

4 august.
Astăzi suntem de serviciu. Eu cu Xiuşa am fost la telefon.

5 august.
Seara la discotecă am aflat că pe Viorel cineva l-au bătut. La ora de culcare, toate fetele se temeau. Dar pînă la urmă s-a ajuns la concluzia că totul s-a început de la o fată.

6 august.
Xiuşa a devenit educatoarea noastră pentru 2 zile . Azi însă am auzit o altă concluzie: că el s-a dus după cantină după trandafiri, iar cînd s-a întors, cîţiva beţi i-au făcut piedică şi de la asta a început tot. Azi a sunat mămica. Sînt foarte bucuroasă. Azi nu mă duc la discotecă.

7 august.
Seara a fost rug. Tot atunci s-a dus şi Saşa. La discotecă un băiat a căzut în cap de la balcon pe terasă. În rest nu s-a întîmplat nimic important. La revedere.

Povestea continuă şi după un an mai târziu. Lectură plăcută.

I zi. 25 iunie 2006, duminică
Azi am venit la tabără şi sînt cu Xiuşa într-un detaşament. Până când e plictisitor. Plus la asta sunt şoareci. Sper că în continuare totul va fi bine. Saşa V, C. şi Nani s-au dus în alt detaşament, pentru că ei erau doar 3 şi nu aveau loc 2 fete. Dar au spus că acolo e mult mai bine. Dj nu are muzică populară.

II zi. 26 iunie, luni
De dimineaţă am făcut curăţenie – eu, Xiuşa, Catea. Seara am fost la rug. La concert a fost tupa. La discotecă a pus muzică populară. I-am scris dedicaţie Xiuşei.

III zi. 27 iunie, marţi
Azi am dormit pînă la 8:30, pentru că nu eram noi de serviciu. Mîncarea de dimineaţă a fost bună. Am dormit de la 11:00 pînă la 13:30. Din păcate n-am fost la duş.

IV zi. 28 iunie, joi miercuri
Noi am fost de serviciu. Ieri i-am cântat Malvinei cîntecul de la Factor 2 cu scatina. ( http://www.youtube.com/watch?v=ER5Ab6Uyqm4 ). S-a enervat, şi-a luat banda (fetele) şi a venit la noi în cameră la razboarşi. Pînă la urmă am trimis-o, ea s-a dus şi totul s-a terminat cu bine.

V zi. 28 29 iunie, joi
Nimic
bun
totul
ca în
celelalte
zile:
ordine,
mîncare
etc.

VI zi. 30 iunie, vineri
Azi totul e ca de obicei. Azi e ziua fratelui meu. Mama a venit în vizită. I-am scris lui Mircică o dedicaţie de la mine şi Xiuşa. Seara pe la 12:00 cineva a spart o fereastră şi a ieşit un scandal!!!… Şi au îndoiat fierul de la flag. Au stricat fereastra la băieţii de la noi din detaşament.

VII zi. 1 iulie, sâmbătă
Cristina e enervată pe noi. Ieri a venit şi a văzut harbuzul – 4 hrinci şi s-a supărat că nu i-am dat şi ei, şi pentru că azi am dormit pînă la 8:50, pe cînd trebuia la 8:00. Iura (Iurcic) a venit la noi educator. later edit, în creion: şi e tare!

VIII zi. 2 iulie, duminică
Nimic
nou.
Tot pe
vechi!

Ieri scriam pe twitter despre cât de ciudată este senzaţia, să ştiu că este posibil ca eu să nu-i cunosc pe nepoţii fratelui meu. În circumstanţele actuale asta mă sperie. Eu cu fratele meu mă înţeleg foarte bine, aş zice eu. Deşi nu avem timp să stăm la taclale prea mult, totuşi, oricând putem vorbi aproape pe orice temă. Avem aceleaşi concepţii în privinţa a multor lucruri. Mai în glumă, mai în serios, noi ne-am promis că n-o să ne certăm de la cui să rămână casa părinţilor. Mai mult în glumă, pentru că ştiu că niciodată nu am ajunge la aşa ceva.
Şi totuşi, nu vreau să cred că nepoţii lui se vor gândi la mine aşa cum mă gândesc eu la sora bunicului: o babă pe care n-am văzut-o în viaţa mea, nici măcar în poză sau pe care am văzut-o la biserică când mergeam cu bunica şi ea mi-a zis că asta e sora bunicului. Am o mulţime de verişori de-a doilea pe care îi ştiu că există doar din auzite, cu unii nici nu ne salutăm. De cei de-a treilea nici nu mai vorbesc. Eu n-am aşa ceva.
E ciudat să fii conştient de faptul că, relaţia pe care o ai tu cu fratele tău, nu o vor mai avea şi nepoţii voştri, chiar dacă au aceleaşi rădăcini.

Se întâmplă de multe ori să citesc diferite postări pe facebook/twitter/blog şi să-mi fie ciudă de “cum nu mi-o trecut asta prin cap, e atât de evident”. Alteori citesc aceleaşi postări şi, deşi aveam şi eu nişte idei similare, nu ştiu dacă mai merită s-o fac: dacă îi menţionez că au scris şi ei despre asta, s-ar putea insinua că m-am luat după ei, dacă nu, s-ar putea insinua că m-am luat după ei şi nici măcar n-am avut bunul simţ să menţionez asta. Şi atunci renunţ la idee. Chiar dacă e una bună sau pur şi simplu mă frământă de ceva vreme.

De ce ţin un blog?
Pentru motivele din articolul precedent (intenţionat nu pun link, căutaţi singuri şi citiţi).
Pentru că îmi face plăcere ca, din când în când, să recitesc ceea ce spuneam acum câteva luni sau acum un an, să râd de câte nebunii îmi mai trăsneau prin cap.
Pentru ca să-mi încreţesc fruntea când văd cât de încâlcit scriam şi îmi vine să reeditez tot, ca să sune mai omeneşte.
Pentru că îmi este mai uşor să scriu aici. Nu ştiu sigur dacă am mai zis, dar sunt o perfecţionistă şi dacă aş începe să scriu într-un caiet, într-o săptămână aş rămâne fără foi, pentru că aş rupe câte una la fiecare tăietură.
Pentru că sper ca măcar în unele dintre prostioarele mele să se regăsească cineva şi să aibă aceeaşi reacţie pe care o am şi eu la alte articole: “Oh, da gândim exact la fel!”
Pentru că îmi place să mă împărtăşesc şi cu ceilalţi din bucuriile mele sau să mă plâng de ghinioane şi aştept consolare.
Pentru că sper ca uneori, să ridic buna dispoziţie cuiva sau chiar să-i motivez să fie mai optimişti.
Pentru că asta pare a fi singura modalitate de a nu pierde nimic. Nu ştiu când, cum şi de ce, dar am devenit destul de uitucă. Şi nu eram aşa. Cine ştie, poate confirma.
De multe ori ascundeam câte o scrisorică pe sub vreun covor şi pe urmă le ridicam pe toate până la jumătate, din toată casa, deşi ştiam că e undeva la colţ. Ca până la urmă s-o găsesc de fapt într-o carte.
Ieri mama m-a pus să sun la poştă, ca să văd dacă i-a venit salariul pe card. Sun. “- Poşta Peresecina. – Vroiam să întreb dacă… a venit……. salariul, pe card, la profesori. – 2-40. Ding-ding-ding.” Habar n-aveam ce înseamnă acel 2-40, vreun cod peresecenesc şi eu nu ştiu. În fine, nu asta contează. Ideea e că nu-mi venea pe limbă cuvântul “salariu”. Da, am ajuns atât de grav.
Asta e cu uitatul. Dar mai este un mod de a pierde. De exemplu, odată, s-a stricat PC-ul. Şi o dată a fost destul ca să pierd tot ce agonisisem eu o viaţă întreagă. Toată zestrea mea cu care puteam să mă laud la copii şi nepoţi: poze, scrisorele virtuale de dragoste, un jurnal cu toate prostiile copiăreşti pe care le puteam face şi alte însemnări. Acum, realizez că am fost destul de calmă în acele momente, dar, acum, îmi pare mai rău decât atunci.

De ce am blog? Încă, pentru că rămâne singurul mijloc accesibil, la orice vreme, pe orice timp.

Mi-e frică de faptul că aş putea începe să uit. Să uit prima privire, ultima îmbrăţişare, primul te iubesc, gesturile, replicile, planurile, senzaţiile. Mi-e frică, că o să încep să uit şi nu mi-a rămas nimic ce ar putea să-mi amintească.

Nu mi-e frică să mă eliberez, pur şi simplu nu vreau să uit. Sunt bucăţi din viaţa mea, bucăţi din mine.

sursa imagine

Tocmai când mă gândeam la un titlu, răsuna melodia lui Florin Chilian – Ai grijă de tine, deci acesta să fie.

În romanul „Adela”, Garabet Ibrăileanu spunea: „Dacă încă nu ți-e rușine de nebuniile pe care le făceai pentru ea(/el), să știi că iubirea ta n-a murit cu totul.”
Vie rămâne nu neapărat iubirea, cât afecțiunea pe care ai simțit-o cândva pentru EL.

Am tot editat și reeditat articolul acesta, că nici nu mai știu exact despre ce vroiam să fie: cum reușesc să renunț la cineva la care țin destul de mult, despre ce se întâmplă, cu timpul, după o despărțire, despre cum vrei ca EL să fie fericit, cu sau fără tine. Tot ceea ce vroiam să spun este că eu am depășit fiece despărțire și acum mi-au rămas doar amintirile frumoase. Și mă bucur că pot face asta, că pot renunța.

Nu îi mai reproșez (în suflet) că a renunțat de prea multe ori la NOI și că a pus capăt atunci când mă așteptam cel mai puțin, când totul părea că merge, în sfârșit, în direcția noastră. Dar a respectat condiția și promisiunea pe care ne-am dat-o încă de la început și apreciez asta. Știu sigur că sentimentele au fost reciproce și cu aceeași intensitate, iar asta îmi dă motiv să nu regret nimic. Sună naiv, dar sunt momente pe care le simți pur și simplu și n-ai cum să te înșeli. Nu trebuie să fie marea iubire pentru asta, le simți și atât. Știai că te iubește fără ca să-ți aducă luna și stelele la picioare, știi că încă ocupi un loc special pentru EL, chiar dacă nu mai sunteți împreună. Știi asta și îți este de ajuns.

Nu îl mai critic pentru toate gesturile care mi se păreau ridicole și mă enervau la culme. Nu îl mai consider singurul vinovat, pentru că am și eu partea mea. L-am lăsat prea mult timp să creadă că vom reuși să trecem peste toate și că vom fi bine. Mi se părea umilitor cum încearcă să mă întoarcă, dar el nu făcea decât să mă iubească. El nu știa că a rămas doar mulțumirea pentru o vară frumoasă și atât.

Nu mai stau să despic firul în 4, să înțeleg de ce după 3 întâlniri a simțit nevoia de o pauză, apoi împăcare, apoi… ceață. Nu avea nevoie de mine și punct. Spre mirarea unora, știu că nu sunt chiar atât de specială încât să mă iubească toată lumea.

Sunt lucruri pe care nu le putem controla, iar sentimentele ocupă un loc de frunte. Nu e vina nimănui. Tu nu poți să iubești la fel de mult ca el, iar lui nu poți să-i interzici să nu te mai iubească. Se întâmplă și atât.